Ca adulți, ni se spune să ne respectăm și să ne apreciem părinții. Ni se reamintește adesea să simpatizăm cu luptele lor și să iertăm și să uităm orice durere pe care au cauzat-o. Dacă suntem în dezacord cu un părinte, suntem încurajați să reconciliem și să menținem o relație. În timp ce calități precum respectul, bunătatea, compasiunea, recunoștința și iertarea sunt toate de mare importanță, ele nu șterg amprenta influenței părintelui, atât pozitivă, cât și negativă. Oricare ar fi relația noastră actuală cu părinții noștri, părintele pe care l-am interiorizat în capul nostru încă ne influențează în nenumărate moduri.

Trecutul nostru are o mână grea în modelarea prezentului nostru: cum ne vedem pe noi înșine, cum ne comportăm și cum ne așteptăm ca alții să ne răspundă. Impactul primilor noștri îngrijitori asupra noastră este atât de mare din cauza neputinței noastre totale și a dependenței de ei și pentru că modul în care se relaționează cu noi conectează circuitele sociale ale creierului nostru. În copilărie, ne adaptăm la orice mediu social în care ne-am născut; astfel, cele mai timpurii interacțiuni ale noastre au un efect de durată. Din păcate, acele interacțiuni care nu au fost armonizate – de exemplu, când nu am fost văzuți clar, când foamea emoțională a fost îndreptată către noi, atunci când nu am fost mângâiați sau făcuți să ne simțim în siguranță, sau chiar când am fost tratați în moduri care ne-au lăsat să simțim teroare – modelați conexiunile noastre ulterioare cu ceilalți și chiar cu noi înșine.

Recunoașterea faptului că părinții noștri erau oameni și, prin urmare, cu defecte nu este un efort de a fi duri cu ei sau de a rămâne învăluiți în trecut. Este o chestiune de a ne înțelege mai bine pe noi înșine și de a decide ce tipare din copilărie nu ne servesc în viața noastră actuală. S-ar putea să descoperim că este timpul să înlăturăm suprapunerile negative pe care le-am integrat, să provocăm concepțiile distructive pe care le-am preluat și să schimbăm orice tipare care nu are sens pentru cine suntem cu adevărat acum, când suntem adulți independenți.

Indiferent cum se raportează ei cu noi sau cine sunt părinții noștri astăzi, modul în care ne-au tratat când eram tineri este ceea ce are un efect puternic și persistent. Chiar dacă părinții noștri au fost răniți în moduri care ne-au determinat să avem puțin sau deloc contact cu ei ca adulți, influența lor este probabil o parte activă a vieții noastre. Scopul acceptării acestui lucru nu este demonizarea părinților noștri. Nici să te simți victimizat sau să te blochezi într-un ciclu de furie și vină. Mai degrabă, scopul este de a înțelege ceea ce ni sa întâmplat și de a ajunge cu adevărat să cunoaștem și să recunoaștem părinții pe care i-am interiorizat. Apoi putem începe să ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți cu mai multă compasiune și mai clar. Putem distinge propriul nostru punct de vedere despre lucruri. Și, în cele din urmă, ne putem schimba comportamentul pentru a fi în conformitate cu dorințele și dorințele noastre reale.

O parte importantă a acestui proces este să începem să ne vedem părinții mai realist. Poate că nu au fost la fel de rele sau la fel de bune ca caricatura pe care am creat-o despre ei, dar atât calitățile lor pozitive, cât și cele negative au avut un impact real asupra noastră. Probabil că această influență nu a fost neagră sau albă și s-ar putea să ne simțim diferit față de ei acum, dar asta nu schimbă ceea ce s-a întâmplat. Lucrurile reale ne-au făcut să simțim așa cum ne simțim. Este în regulă să explorăm și să contestăm orice efect negativ și distructiv neatenționat asupra dezvoltării noastre.

Pentru a face acest lucru, trebuie să acceptăm că orice durere pe care am simțit-o când creștem și orice emoții care înconjoară acea experiență sunt reale. Ceea ce am simțit, ce am preluat și ceea ce am interiorizat a fost realitatea noastră. În copilăria noastră, am fost făcuți să ne simțim într-un anumit fel și asta contează. Nu trebuie să găsim scuze pentru părinții noștri sau să raționalizăm comportamentul care ne-a rănit. Putem chiar să avem compasiune pentru părinții noștri ca oameni separați, care se luptă, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu felul în care ne-au tratat sau să menținem acel tratament în felul în care ne tratăm pe noi înșine.

Să ne confruntăm cu trecutul nu înseamnă că trebuie să ne amintim exact ceea ce ni s-a întâmplat în detaliu perfect. Poate fi dificil să punem cap la cap exact ceea ce s-a spus sau cum s-au petrecut anumite evenimente, dar asta nu ne invalidează sau infirmă experiența. O tânără cu care am vorbit recent se străduia să-și amintească dacă mama ei i-a aruncat sau nu o carte în copilărie. Amintirea specifică i se simțea vagă și agitată, dar ceea ce își putea aminti era să se simtă îngrozită de temperamentul sporadic al mamei sale. Un bărbat cu care am vorbit s-a simțit întotdeauna ca o dezamăgire pentru tatăl său. Și-a amintit că tatăl său părea critic și neinteresat de el când era mic. Cu toate acestea, s-a simțit vinovat, pentru că tatăl său a întreprins și anumite acțiuni care păreau de susținere, cum ar fi să-l conducă la evenimente sportive sau să plătească pentru ca el să meargă la facultate. Bărbatul nu și-a putut aminti când tatăl său a spus în mod explicit că nu-l place, dar s-a simțit așa din cauza felului în care tatăl său îl privea și a ignorat-o. Ceea ce contează în aceste cazuri nu este detaliul exact, ci sentimentele la care au fost preluate și apoi la care au reacționat atât bărbatul, cât și femeia, când erau copii foarte mici.

Ambele persoane au interiorizat anumite atitudini ale părinților lor, care au continuat să-i afecteze de-a lungul vieții. Pentru femeie, s-a trezit simțindu-se ca fiind rea, ca și cum ceva nu era în neregulă cu ea care i-a făcut pe cei din jurul ei să „înnebunească”. Se simțea speriată și neîncrezătoare în ceilalți și suspicioasă și autoprotectoare, în general. În cazul bărbatului, și-a petrecut o mare parte din viață lucrând până la stresul extrem și oboseala, în efortul de a câștiga un sentiment de aprobare sau de dragoste pe care nu l-a simțit niciodată în copilărie. Indiferent dacă continuăm să ne simțim neîncrezători, temați, nesiguri sau neiubitori, climatul emoțional în care am crescut ne modelează sentimentul identității și modul în care ne relaționăm cu ceilalți.

Teoria atașamentuluine spune că ceea ce contează cel mai mult în relațiile noastre actuale și în propria noastră parentală nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat, ci și măsura în care suntem capabili să înțelegem și să simțim întreaga durere a ceea ce ni s-a întâmplat. Alte studii precum unul facut recent in Germania arată că „există legături puternice în două sensuri între fericirea părintelui și a copilului (satisfacția vieții), chiar și pentru „copiii” care au crescut, s-au mutat în propria casă și s-au asociat”. Trebuie să dăm un sens emoțional experienței noastre cu părinții noștri pentru a fi liberi să ne trăim propriile vieți. Asta nu înseamnă că ar trebui să ne confruntăm cu părinții noștri. Rezolvarea problemelor noastre cu persoana reală nu va ajuta neapărat și adesea nu merge așa cum sperăm. Cu toate acestea, trebuie să ne rezolvăm problemele cu părintele din copilărie care ne stăruie în minte, astfel încât să putem merge mai departe, în propriile noastre condiții. Noi putem diferențiați din aspectele negative ale istoriei noastre care informează modul în care ne tratăm pe noi înșine și pe ceilalți, precum și modurile în care suntem declanșați și reacționăm la situații, mai degrabă decât să acționăm ca noi înșine adevărate.

Din momentul în care ne naștem, viața noastră ne aparține. Putem aprecia că ni s-a dat viață de către părinții noștri fără să le dăm viața lor urmând o rețetă pe care ei au scris-o pentru noi când eram copii. Ne putem accepta părinții ca ființe umane reale și separate, prețuindu-le și emulându-le calitățile bune și respingând liber cele rele. Acest lucru înseamnă adesea să provocăm modul în care ne-au văzut și să ne găsim propriul sentiment despre cine suntem. A face acest lucru nu este un act ostil față de părinții noștri, ci o eliberare a noastră înșine, iar pentru cei dintre noi care devenim părinți, este un adevărat dar pentru copiii noștri.