Ce este atașamentul și de ce este important?

Atașamentul se referă la felul special în care vă relaționați cu alte persoane. Stilul tău de atașament s-a format chiar la începutul vieții tale, în primii doi ani. Odată stabilit, este un stil care rămâne cu tine și se manifestă astăzi în modul în care te relaționezirelații intimesi incum îți crești copiii. Înțelegerea stilului tău de atașament este utilă, deoarece îți oferă o perspectivă asupra modului în care te-ai simțit și te-ai dezvoltat în copilărie. De asemenea, clarifică modalitățile prin care ești limitat emoțional ca adult și ce trebuie să schimbi pentru a-ți îmbunătăți relațiile apropiate și relația cu proprii copii.

Modele de atașament timpuriu

Copiii mici trebuie să dezvolte o relație cu cel puțin un îngrijitor principal pentru ca dezvoltarea lor socială și emoțională să aibă loc normal. Fără acest atașament, ei vor suferi grave deficiențe psihologice și sociale. În primii doi ani, modul în care părinții sau îngrijitorii răspund copiilor lor, în special în perioadele de suferință, stabilește tipurile de tipare de atașament pe care le formează copiii lor. Aceste tipare vor continua să ghideze sentimentele, gândurile și așteptările copilului ca adult în relațiile viitoare.

Atașament sigur:

În mod ideal, de la vârsta de șase luni până la doi ani, ei formează un atașament emoțional față de un adult care este în acord cu ei, adică care este sensibil și receptiv în interacțiunile lor cu ei. Este vital ca această figură de atașament să rămână un îngrijitor consecvent pe tot parcursul acestei perioade din viața unui copil. În timpul celui de-al doilea an, copiii încep să folosească adultul ca bază sigură din care să exploreze lumea și să devină mai independenți. Un copil aflat în acest tip de relație este în siguranță atașat. Dr. Dan Siegel subliniază că pentru ca un copil să se simtă atașat în siguranță de părinții sau de îngrijitorii săi, copilul trebuie să se simtă în siguranță, văzut și liniștit.

Atașament de evitare:

Există adulți care sunt indisponibili emoțional și, ca urmare, sunt insensibili și inconștienți de nevoile copiilor lor. Ei au răspuns puțin sau deloc atunci când un copil este rănit sau stresat. Acești părinți descurajează plânsul și încurajează independența. Adesea, copiii lor se dezvoltă rapid în „adulți mici” care au grijă de ei înșiși. Acești copii se îndepărtează de a avea nevoie de ceva de la altcineva și sunt autonomi. Au format o evitând atașamentul cu un părinte greșit.

Atașament ambivalent/anxios:

Unii adulți sunt în concordanță cu copiii lor. Uneori răspunsurile lor sunt adecvate și încurajatoare, dar alteori sunt intruzive și insensibile. Copiii cu acest tip de parenting sunt confuzi și nesiguri, neștiind la ce tip de tratament să se aștepte. Se simt adesea suspicioși și neîncrezători față de părintele lor, dar în același timp se comportă lipicios și disperați. Acești copii au o ataşament ambivalent/anxios cu părintele lor imprevizibil .

Atașament dezorganizat:

Când un părinte sau un îngrijitor abuzează un copil, acesta experimentează cruzimea fizică și emoțională și comportamentul înspăimântător ca fiind în pericol pentru viață. Acest copil este prins într-o dilemă teribilă: instinctele ei de supraviețuire îi spun să fugă în siguranță, dar siguranța este chiar persoana care o îngrozește. Figura de atașament este sursa suferinței copilului. În aceste situații, copiii de obicei se disociază de ei înșiși. Se detașează de ceea ce li se întâmplă și ceea ce experimentează este blocat din conștiința lor. Copiii din această stare conflictuală au dezorganizat atașamentecu figurile lor parentale înfricoșătoare.

Citiți mai multe despre identificarea stilului de atașament al copilului dvs

Stiluri de atașament pentru adulți

Personalitate sigură:

Oamenii care și-au format atașamente sigure în copilărie au sigur modele de atașament la vârsta adultă. Au un sentiment puternic de ei înșiși și își doresc asocieri strânse cu ceilalți. Practic, au o viziune pozitivă despre ei înșiși, despre partenerii lor și despre relațiile lor. Viețile lor sunt echilibrate: amândoi sunt în siguranță în independența lor și în relațiile lor apropiate.

Personalitate disprețuitoare:

Cei care au avut atașamente evitante în copilărie cel mai probabil au disprețuitor modele de atașament ca adulți. Acești oameni tind să fie singuratici; ei consideră relațiile și emoțiile ca fiind relativ neimportante. Sunt cerebrali și își suprimă sentimentele. Răspunsul lor tipic la situații de conflict și stres este de a le evita prin distanțare. Viețile acestor oameni nu sunt echilibrate: sunt interiori și izolați și îndepărtați emoțional de ei înșiși și de ceilalți.

Personalitate preocupată:

Copiii care au un atașament ambivalent/anxios cresc adesea să aibă preocupat modele de atașare. Ca adulți, sunt autocritici și nesiguri. Ei caută aprobarea și asigurarea celorlalți, dar acest lucru nu le scutește niciodată de îndoiala de sine. În relațiile lor, sentimentele adânc înrădăcinate că vor fi respinși îi fac să fie îngrijorați și să nu aibă încredere. Acest lucru îi determină să se comporte lipicios și excesiv de dependenți de partenerul lor. Viețile acestor oameni nu sunt echilibrate: lor nesiguranta îi lasă întors împotriva lor înșiși și disperați emoțional în relațiile lor.

Personalitate frică-evitante:

Oamenii care au crescut cu atașamente dezorganizate se dezvoltă adesea fricos-evitant modele de atașament. Deoarece, în copilărie, s-au detașat de sentimentele lor în perioadele de traumă, ca adulți, ei continuă să fie oarecum detașați de ei înșiși. Își doresc relații și se simt confortabil în ele până când se dezvoltă aproape emoțional. În acest moment, sentimentele care au fost reprimate în copilărie încep să reapară și, fără a fi conștienți că sunt din trecut, sunt experimentate în prezent. Persoana nu mai este în viață astăzi, ci mai degrabă retrăiește dintr-o dată o veche traumă. Viețile acestor oameni nu sunt echilibrate: nu au un sentiment coerent despre ei înșiși și nici nu au o legătură clară cu ceilalți.

Dezvoltarea unui „atașament sigur câștigat”

Vestea bună este că niciodată nu este prea târziu pentru a dezvolta un atașament sigur! Deși tiparele tale de atașament s-au format în copilărie și te pot urmări de-a lungul vieții, este posibil să dezvolți un „Atașament sigur câștigat” la orice vârstă.

O modalitate esențială de a face acest lucru este să dai sens poveștii tale. Potrivit dr. Dan Siegel, cercetarea atașamentului demonstrează că „cel mai bun predictor al siguranței atașamentului unui copil nu este ceea ce s-a întâmplat cu părinții săi când erau copii, ci mai degrabă modul în care părinții lui au înțeles acele experiențe din copilărie”. Cheia pentru „a da sens” experiențelor tale de viață este să scrii o narațiune coerentă, care să te ajute să înțelegi cum experiențele tale din copilărie te afectează și astăzi în viața ta.