Modul în care părinții interacționează cu copilul lor în primele luni de viață determină în mare măsură tipul de atașament pe care îl va forma cu ei. Relația dintre îngrijitorul principal și copil poate crea un stil de atașament sigur, anxios, dezorganizat sau evitant, care va forma un model pentru relațiile de-a lungul vieții copilului. Atunci când părinții sunt în acord cu copilul lor, este probabil să se dezvolte un atașament sigur. A fi atașat în siguranță de un părinte sau de îngrijitorul principal oferă copiilor numeroase beneficii care de obicei durează toată viața. Copiii atașați în siguranță sunt mai capabili să-și regleze emoțiile, se simt mai încrezători în explorarea mediului lor și tind să fie mai empatici și mai grijulii decât cei care sunt atașați nesigur.

În schimb, atunci când părinții sunt în mare măsură greșiți, distanți sau intruzivi, ei provoacă copiilor lor o suferință considerabilă. Copiii se adaptează la acest mediu de respingere construind strategii de atașament defensiv în încercarea de a se simți în siguranță, de a modula sau atenua stările emoționale intense și de a ameliora frustrarea și durerea. Ei formează unul dintre cele trei tipuri de modele nesigure de atașament față de părintele lor (un evitant, ambivalent/anxios sau dezorganizat/terios). În acest articol, descriem modele de atașament care evita, care au fost identificate ca reprezentând aproximativ 30% din populația generală.

Ce este atașamentul de evitare?

Părinții copiilor cu atașament evitativ tind să fie indisponibili emoțional sau să nu răspundă la ei o bună parte din timp. Ei ignoră sau ignoră nevoile copiilor lor și pot fi mai ales respingătoare atunci când copilul lor este rănit sau bolnav. Acești părinți descurajează, de asemenea, plânsul și încurajează independența prematură a copiilor lor.

Ca răspuns, copilul atașat evitant învață devreme în viață să suprime dorința naturală de a-și căuta un părinte pentru confort atunci când este speriat, stresat sau suferă. Cercetător de atașament Jude Cassidy descrie modul în care acești copii se descurcă: „În timpul multor interacțiuni frustrante și dureroase cu respingerea figurilor de atașament, ei au învățat că recunoașterea și afișarea stresului duce la respingere sau pedeapsă”. Făcând plângând sau exprimându-și în exterior sentimentele, ei sunt adesea capabili să-și satisfacă parțial cel puțin una dintre nevoile lor de atașament, aceea de a rămâne aproape fizic de un părinte.

Copiii identificați ca având un atașament evitativ cu un părinte tind să se deconecteze de nevoile lor corporale. Unii dintre acești copii învață să se bazeze foarte mult pe comportamente auto-liniștitoare și de auto-hrănire. Ei dezvoltă o orientare pseudo-independentă față de viață și mențin iluzia că se pot îngriji complet de ei înșiși. Drept urmare, au puțină dorință sau motivație de a căuta alți oameni pentru ajutor sau sprijin.

Ce comportamente sunt asociate cu atașamentul evitativ la copii?

Chiar și când erau copii mici, mulți copii evitanți au devenit deja „adulți mici” precoci și autonomi. După cum s-a menționat, principala strategie de atașament defensiv folosită de copiii cu atașament evitativ este să nu manifeste niciodată în exterior dorința de apropiere, căldură, afecțiune sau iubire. Cu toate acestea, la nivel fiziologic, atunci când ritmul cardiac și răspunsurile galvanice ale pielii sunt măsurate în timpul experiențelor experimentale de separare, ele arată o reacție la fel de puternică și la fel de mult anxietate ca ceilalti copii. Copiii atașați prin evitare tind să caute proximitatea, încercând să fie aproape de figura lor de atașament, fără a interacționa direct sau nu relaționează cu ei.

Într-un astfel de experiment, procedura „Situație ciudată”, teoreticiana atașamentului Mary Ainsworth, a observat răspunsurile copiilor de 1 an în timpul experiențelor de separare și reuniune. Bebelușii evitanți „au evitat sau s-au opus activ să aibă contact cu mama lor” când mama lor s-a întors în cameră. Potrivit lui Dan Siegel, atunci când părinții sunt îndepărtați sau îndepărtați, chiar și copiii foarte mici „captează intuitiv sentimentul că părinții lor nu au intenția de a-i cunoaște, ceea ce le lasă cu un sentiment profund de gol”.