Descoperiți gândurile și atitudinile negative care stau la baza inadaptarii unei persoane.

Vocea constă dintr-o serie de gânduri și atitudini negative față de sine și față de ceilalți, care se află în centrul inadaptarii unei persoane. Poate fi conceptualizat ca limbajul sistemului de apărare. Vocea nu se limitează la gânduri, atitudini și credințe; este strâns asociat cu diferite grade de furie, tristețe, rușine și alte emoții primitive. Poate fi gândit ca o suprapunere a personalității care nu este naturală sau armonioasă, ci este învățată sau impusă din exterior.

Vocea poate fi conceptualizată ca o apărare secundară care susține elemente ale legăturii fanteziei și ale procesului de auto-parenting (recompensarea și pedepsirea sinelui). Este o formă de comunicare internă – critică și cinică, uneori auto-hrănită și auto-amplificatoare, dar întotdeauna dăunătoare, gânduri față de noi înșine sau de ceilalți – pe care avem tendința de a „auzi” ca și cum ni se vorbește. Acestea includ atacuri precum: „Ești atât de prost”, „Nici o fată nu te va plăcea vreodată”, „Nu poți face niciodată lucrurile corect” sau „Nu poți avea încredere în ea”, „El te va minți mereu, „Bărbații sunt pur și simplu răi.”

Vocile interioare critice sunt adesea experimentate ca un comentariu care interpretează interacțiunile și evenimentele în moduri care provoacă durere și suferință considerabilă. Vocea definește situațiile în termeni critici, pesimiști, bazați în mare parte pe evenimentele trecute. Este analog cu o lentilă sau un filtru care aruncă o lumină sumbră asupra lumii care, la rândul său, are un efect negativ profund asupra stării noastre de spirit și a sentimentelor noastre. Se distinge de o influență morală constructivă. În schimb, interpretează standardele morale și sistemele de valori într-o manieră autoritara, sub formă de „trebuie” care duc la critici dure și auto-recriminare. Chiar și vocile aparent pozitive, care se îngrijesc de sine, care pot apărea la suprafață a fi de susținere pot fi rănitoare, înșelătoare și disfuncționale. O construcție nerealistă pregătește scena pentru atacuri ulterioare asupra sinelui.

Atacurile vocale sunt uneori trăite în mod conștient, dar de cele mai multe ori sunt doar parțial conștiente sau pot fi chiar total inconștiente. În general, persoana obișnuită nu este în mare măsură conștientă de amploarea autoatacurilor sale și că o mare parte din comportamentul său este influențată sau chiar controlată de voce.

Autoatacurile sau vocile variază în intensitate de-a lungul unui continuum care variază de la auto-reproș ușor până la acuzații puternice de sine și ideație de sinucidere. Ele precipită o gamă largă de acțiuni autolimitante, autodistructive, de la retragerea sau renunțarea la eforturile pozitive, până la rănirea noastră fizică sau sinuciderea efectivă.

Într-un sens foarte real, ceea ce ne spunem noi înșine în ceea ce privește vocea despre evenimentele și experiențele din viața noastră este mai dăunător și contribuie la mai multă mizerie decât evenimentele sau întâmplările negative în sine. Dar de unde vin aceste voci critice?

Originea proceselor de gândire autocritică și autodistructivă

Un bebeluș vine pe această lume cu o anumită predispoziție genetică și este profund afectat de evenimentele din primul an de viață, când creierul este în curs de dezvoltare maximă. Este un moment în care bebelușul este cel mai impresionabil și experiența sa este la nivel preverbal. Acordarea greșită a părinților, incapacitatea de a satisface nevoile de bază ale copilului, respingerea și atitudinile maligne îndreptate către copil lasă o amprentă puternică sau un sentiment primar. Dacă interacțiunile greșite cu părinții nu sunt reparate suficient, copilul experimentează un amestec de emoții de frică, rușine, furie, tristețe și/sau apatie.

Cercetările au arătat că rușinea este o emoție primitivă puternic asociată cu respingerea părinților în primele faze de dezvoltare, în care bebelușul asimilează un sentiment de bază de a fi murdar, rău sau de neiubit. formă de amintiri vagi, imagini și emoții primare.

Sistemul auto și sistemul anti-self

Pe măsură ce copilul își dezvoltă și dobândește abilități verbale, el/ea își aplică etichete negative și atacuri verbale specifice care își exprimă emoțiile primare interiorizate. Pe măsură ce copiii trec prin viață, ei perfecționează și elaborează atitudinile și gândurile lor autocritice și își aplică noi etichete. Aceste atitudini sau voci distructive formează un aspect distinct și separat al personalității pe care am numit-o sistemul anti-sine.

În schimb, sistemul de sine este alcătuit din caracteristicile unice ale individului, inclusiv trăsăturile sale biologice, temperamentale și genetice, efectele permanente ale experienței și ale educației și încorporarea calităților și eforturilor afirmative ale părinților. Atitudinile pline de viață ale părinților, valorile pozitive și urmărirea activă a vieții sunt ușor asimilate prin procesul de identificare și imitare și devin parte din personalitatea în dezvoltare a copilului.

Mai târziu în viață, aceste două sisteme devin bine stabilite și sunt în conflict direct. Modul în care acest conflict este rezolvat în timp afectează puternic cursul vieții individului și fericirea sau nefericirea acestuia. Procesul anti-sine sau voce afectează în mod direct modelul de atașament al unei persoane și persistența acestuia pe parcursul vieții adulte. Ca atare, exercită o influență asupra fiecărui aspect al relațiilor interpersonale.

Așa cum indivizii au o viziune împărțită despre ei înșiși, ei posedă și vederi diametral opuse asupra oamenilor din viața lor. Vocea nu servește doar funcția de a ataca sinele; este îndreptată și către ceilalți. Aceste puncte de vedere opoziționale sunt simptomatice ale diviziunii profunde care există în noi toți.

Teoria vocii și atașamentului

Vocea acționează pentru a lega persoanele din punct de vedere emoțional de părinții lor, susținând un punct de vedere intern, parental, care continuă să-i sfătuiască, să-i direcționeze, să-i controleze și pedepsindu-i. Există asemănări distincte între conceptul de voce și modelele de lucru interne descrise de teoreticienii atașamentului. În ambele cazuri, opiniile critice despre sine, neîncrederea în ceilalți și așteptările de respingere care rezultă din experiențele timpurii cu părinți insensibili, neadaptați sau respingeri tind să devină convingeri de bază sau scheme cognitive care influențează comportamentele cuiva în relațiile cu adulți. Ori de câte ori sistemul de atașament este amenințat de amenințări reale sau imaginare de pierdere potențială, sentimentele primare de bază sunt trezite și, în general, există o creștere a atacurilor vocale atât asupra sinelui, cât și asupra altora.

Vocea în relație cu identitatea personală

Vocile internalizate devin o parte fixă ​​a identității de bază a individului în curs de dezvoltare, chiar dacă inițial nu exista o validitate esențială a etichetelor. Acestea se refereau mai direct la părinții defecte și la practicile parentale, iar copilul era practic nevinovat. Mai târziu, pe măsură ce interiorizează etichetele inițial bazate pe sentimente primare dureroase și pe traume, el/ea tinde să perpetueze și să manifeste trăsături și comportamente neatrăgătoare pe baza vocilor încorporate. În acest mod, copilul dă validitate și confirmă identitatea sa negativă.

Cu alte cuvinte, copiii și adulții care acționează pe premise false despre ei înșiși confirmă întâmplător concepția lor critică despre ei înșiși. Mai târziu, acest lucru interferează cu încercarea unei persoane de a se individualiza și de a forma o imagine de sine stabilă și mai pozitivă.

Concluzie

În cartea mea, Inamicul din interior: Teoria separării și terapia vocală , imi sintetizez gandirea legata de originea si functia vocii. În esență, procesul de gândire sau voce distructivă reprezintă: 1) interiorizarea atitudinilor negative și critice îndreptate față de copil, de către părinți sau îngrijitorii semnificativi în mediul timpuriu, 2) o imitație în mare parte inconștientă a apărărilor dezadaptative ale părinților sau altor persoane semnificative și puncte de vedere, (adică atitudinile lor aversive, cinice cu privire la oameni și relații), 3) o abordare defensivă a vieții bazată pe durerea emoțională experimentată în anii de formare. Cu cât este mai mare gradul de traumă experimentat în copilărie, cu atât atacurile vocale ale cuiva devin mai intense.

Pentru a păstra sentimentele de compasiune pentru ei înșiși și pentru ceilalți, oamenii trebuie să se confrunte cu vocile interiorizate care îi acuză că sunt inadecvați, distructivi sau rele. În acest sens, este valoros, din punct de vedere terapeutic, ca o persoană să devină din ce în ce mai conștientă și apoi să-și provoace atacurile vocale. Pur și simplu prinzând când cineva este cinic, autocritic sau ostil față de sine, modifică parțial atitudinea distructivă. Chiar și atunci când există o anumită cantitate de adevăr în autoatacurile cuiva, nu este nevoie să adoptați o atitudine ostilă. Este înțelept să urmezi principiul că nu este niciodată potrivit sau de vreo valoare să te ataci pe tine însuți. Desigur, oamenii pot și ar trebui să-și evalueze în mod constructiv comportamentul și să învețe să-și elimine caracteristicile și răspunsurile negative, dar acest proces nu trebuie să fie de natură punitivă. În schimb, este terapeutic să provoci atacurile vocale prin înlocuirea unei atitudini pline de compasiune față de sine în legătură cu aceleași probleme.

Lucrul asupra sinelui în acest mod poate îmbunătăți dezvoltarea cuiva, dar necesită efort și diligență considerabile. În plus, poate fi necesară „terapia vocală” formală cu un profesionist pentru a afecta cele mai bune rezultate. Înfruntarea inamicului din interior și contracararea influențelor acestuia sunt eliberatoare, deoarece oamenii se pot îmbunătăți personal fie în timpul terapiei, fie în afara acesteia. Ei pot ajunge să experimenteze o identitate mai degrabă în schimbare decât fixă ​​și să rămână deschiși către creșterea și evoluția personală.

Tehnicile și procedurile folosite în terapia vocală formală vor fi discutate în următorul meu blog.