Tendința noastră de a evita tristețea este aproape instinctivă. De la o vârstă foarte fragedă, încercăm să evităm sentimentele triste. Ca adulți, ne grăbim să tăcem bebelușii care se plâng sau să le spunem fără mâna copiilor care plâng: „Nu fiți triști. Înveselește-te. Esti bine. Opri din plâns.' Deși nu este intenționat, avem tendința de a transmite mesajul că tristețea este rea și ar trebui evitată. Cu toate acestea, cercetările au arătat că tristețea poate fi o emoție adaptativă cu beneficii reale. Deci, de ce ne este atât de frică să ne simțim triști?

Adesea, tristețea este confundată în mod eronat cudepresie. Spre deosebire de depresie, tristețea este o parte naturală a vieții și este de obicei conectată cu anumite experiențe de durere sau pierdere sau chiar cu un moment semnificativ de conexiune sau bucurie care ne face să ne prețuim viețile. Depresia, pe de altă parte, poate apărea fără o explicație clară sau poate rezulta dintr-o reacție nesănătoasă, neadaptativă la un eveniment dureros, în care fie ne operăm împotriva reacției noastre naturale la eveniment, fie suntem copleșiți de acesta. Când suntem într-o stare depresivă, adesea ne simțim amorțiți sau amorțiți de emoțiile noastre. Este posibil să avem sentimente de rușine, auto-învinovățire sau auto-ura, toate acestea fiind susceptibile de a interfera cu un comportament constructiv, creând în schimb o lipsă de energie și vitalitate. Tristețea, pe de altă parte, poate fi trezire.

Tristețea este o emoție vie care poate servi pentru a ne aminti de ceea ce contează pentru noi, ceea ce dă sens vieții noastre. După cum a subliniat tatăl meu, psiholog și doctor autor, „Când simțim tristețe, ne concentrează”. În general, atunci când ne recunoaștem emoțiile și ne permitem să le simțim într-o capacitate sănătoasă și sigură, ne simțim mai întemeiați, mai noi înșine și chiar mai rezistenți. Dimpotrivă, suprimarea emoțiilor ne poate face de fapt să ne simțim mai deprimați. Așadar, de ce evităm cu adevărat când ne tăiem tristețea?

De-a lungul vieții, ne confruntăm cu realități dureroase, dureri din relațiile noastre interpersonale, respingeri, frustrări și rănile incidentale pe care le experimentăm în interacțiunile noastre cu ceilalți. Ne confruntăm cu durerea problemelor existențiale, a pierderii, a bolilor și a deteriorării și, în cele din urmă, a morții. În plus, cei mai mulți dintre noi adăpostim multă durere veche din trecutul nostru și avem amintiri implicite despre emoții dificile pe care le-am trăit, dar eram prea tineri pentru a le înțelege. În copilărie, depindeam de alții pentru a supraviețui, făcând multe lucruri, cum ar fi un părinte furios sau neatent, să se simtă înfricoșătoare sau chiar să pună viața în pericol. În acest stadiu incipient, nu am putut verbaliza sau articula durerea și frica. Cu toate acestea, purtăm această tristețe cu noi de-a lungul vieții.

Majoritatea dintre noi ne este, în diferite grade, teamă că atingerea oricărei tristețe va lovi această fântână de emoție îngropată. Această frică ne poate determina să căutăm metode de a ne tăia emoțiile. În copilărie, ne dezvoltăm sigurapărări psihologicesă se adapteze la circumstanțe dureroase, astfel încât viața poate fi mai suportabilă dacă este puțin mai plictisitoare. Adesea, metodele pe care le folosim pentru a reduce sau atenua durerea noastră, în realitate, ajung să fie dăunătoare nouă și celor la care ținem cel mai mult. Este posibil ca aceste metode să fi fost adaptative cândva, dar acum servesc pentru a ne limita în viața noastră de adult. De exemplu, putem evita să ne apropiem prea mult de cineva sau să nu reușim să urmărim obiective semnificative într-o încercare greșită de a ne proteja. Putem forma o dependență de substanțe pentru a ne amorți de durere, dar aceste comportamente duc adesea la rănire. Ne putem angaja în activități precum să lucrăm tot timpul sau să ne ocupam cu chestiuni banale pentru a alunga emoțiile dificile, dar aceste comportamente ne împiedică să petrecem timp relaționându-ne cu oamenii care contează pentru noi sau să ne angajăm în activitățile care ne aduc bucurie. Demersurile pe care le facem pentru a evita emoțiile ne îndepărtează de fapt de viața însăși.

În terapie, am asistat în repetate rânduri la adâncimile larg răspândite și nediscriminate ale emoțiilor pe care oamenii de toate vârstele și experiențele le pot accesa pur și simplu întinzându-se și lăsându-se să simtă. Uneori, acest lucru începe cu persoana care doar respiră sau face un zgomot ușor. Alteori, oamenii vor folosi exemplele actuale de frustrare sau anxietate pentru a-și valorifica sentimentele. Cu toate acestea, în aproape toate cazurile, oamenii cu care am lucrat au putut să acceseze emoții primare mult mai profunde. Multe dintre aceste sentimente au apărut în primii ani ai vieții lor. Odată cu aceste sentimente vin amintiri, imagini și fulgerări ale evenimentelor dureroase, precum și un sentiment puternic al realităților brute ale condiției umane. Nu reușește să mă surprindă și să mă atingă cum emoții atât de profunde pot ieși atât de repede la suprafață. Este un act curajos să fii martor, mai ales când majoritatea oamenilor, pur și simplu în viața de zi cu zi, se străduiesc atât de mult să evite aceste sentimente.

Problema este că nu putem amorți selectiv durerea fără să amorțim bucuria. Capacitatea noastră de a simți emoții face parte din moștenirea noastră umană. Emoțiile ne oferă informații și ne ajută să supraviețuim și să prosperăm. Când suprimăm emoțiile „negative”, pierdem contactul cu emoțiile noastre adaptative, cum ar fi dragostea, pasiunea, căldura sau dorința și, prin urmare, ducem o viață mult mai amortită. Când ne simțim sentimentele, viețile noastre au sens, textură, profunzime și scop. După cum a spus autorul Antoine de Saint-Exupery, „Dorirea este una dintre vibrațiile care dovedesc faptul că trăiești”. Când evităm să simțim, deseori pierdem legătura cu sinele nostru real și cu atașamentul față de el. Când ne simțim emoțiile, viețile noastre tind să aibă mai multă valoare pentru noi. Ne pasă mai mult, ne dorim mai mult, iubim mai mult, creștem mai mult și aspirăm mai mult. Cu cât ne trăim viața mai plini, cu atât suntem mai fericiți și totuși, cu atât simțim o tristețe mai puternică. Acest lucru adaugă o dimensiune de sens experiențelor noastre.

Desigur, ne putem folosi greșit emoțiile negative permițându-ne să ne oprim asupra lor sau simțindu-ne victimizați de circumstanțele noastre. Adesea, oamenii tind să-și diminueze sau să dramatizeze emoțiile în loc să le simtă doar. A exagera sau rumega în tristețea noastră sau să ne angajăm în autocompătimirea poate fi foarte distructiv și dezadaptativ. Pe de altă parte, dacă ne lăsăm să simțim tristețea noastră reală față de lucrurile reale, emoția se poate mișca prin noi ca un val, atingând apogeul, apoi să ne cuprindă și în cele din urmă să se disipeze. Asta nu înseamnă că toată durerea va fi atenuată sau va dispărea pentru totdeauna, dar putem învăța să o simțim atunci când apare și apoi să continuăm să ne trăim viața, simțindu-ne mai vitali, adevărați și echilibrați în noi înșine.

Dacă alegem să ne simțim emoțiile – să le lăsăm să treacă prin noi – facem alegeri mai bune cu privire la acțiunile noastre și ducem o viață mai orientată spre obiective. Putem învăța să acceptăm că avem nevoie de sentimentele noastre pure și reale, pentru că ele ne leagă de noi înșine, de ceea ce iubim și de ceea ce ne dorim.

Citiți mai multe de la medic