Majoritatea dintre noi avem una dintre cele două moduri de a face față trecutului. Unii dintre noi încearcă să-l îngroape. Atitudinea noastră este orice sa întâmplat; nu o putem schimba, așa că ar trebui să-l lăsăm să plece. Alții dintre noi par să rămânem blocați în istoria noastră. Suntem profund declanșați de amintiri sau suntem copleșiți de sentimente vechi. Ne luptăm să lăsăm trecutul să plece. Cercetare acum ne arată că niciuna dintre aceste atitudini nu este deosebit de adaptativă sau benefică dezvoltării noastre personale. Deși, aceste abordări ale trecutului pot părea complet contradictorii, ele conduc de fapt la același rezultat final. Dacă evităm să ne confruntăm cu trecutul, nu reușim să recunoaștem multele, adesea limitative, moduri în care acesta ne influențează prezentul. Pe de altă parte, dacă ne supraidentificăm și ruminam asupra experiențelor noastre din copilărie, ne trezim totuși conduși de aceste evenimente. În ambele cazuri, nu reușimdiferențiațiși să ne trăim viața în propriile noastre condiții.

Cercetarea atașamentului arată că pentru a ne elibera de trecut, pentru a forma relații mai sănătoase și pentru a ne arăta astăzi ca oamenii care ne dorim să fim, trebuie să avem sens și să simțim întreaga durere a poveștii noastre. Când nu reușim să ne confruntăm cu durerea nerezolvată din copilărie, avem multe moduri, adesea inconștiente, de a o repeta. Aceste tipare repetitive nu sunt intenționate sau gândite. Traumele mari și mici din primele noastre vieți pot să nu simtă în mod conștient că ne dictează acțiunile. În schimb, ele apar în moduri pe care nu le dăm seama – de exemplu, în partenerii pe care îi alegem, atitudinile critice pe care le avem față de noi înșine și dinamica pe care o creăm cu copiii noștri. Evenimentele din viața noastră actuală declanșează amintiri implicite care sunt adesea dureroase și ne provoacă reacţiona Decat act în propriul nostru interes. În acest sens, deseori retrăim mai degrabă decât trăim viețile noastre, umplând prescripțiile din trecut, mai degrabă decât ne-am făurit propriul drum. Așadar, care sunt modurile în care retrăim mai degrabă decât să ne trăim viața?

Repeta - Una dintre modalitățile prin care ne continuăm trecutul în prezent este prin repetarea comportamentelor și asumarea caracteristicilor unor figuri importante din primele noastre vieți. Desigur, acesta poate fi un lucru bun atunci când adoptăm moduri de a fi pe care le prețuim și le respectăm. Cu toate acestea, ca ființe umane, avem tendința de a ne supraidentifica cu trăsăturile negative ale părinților sau îngrijitorilor noștri timpurii. De fapt, ne luptăm să ne depășim sau să ne vedem într-o lumină diferită de oamenii cărora inițial aveau grijă de noi. La nivel inconștient, luăm trăsăturile părinților noștri într-un efort de a păstra o imagine idealizată a acestora.

Deși poate părea contraintuitiv, poate fi de fapt dureros sau amenințător să ne separăm de părinții noștri, văzându-i realist, inclusiv în toate modurile în care au fost limitate și ne-au rănit. În schimb, ne identificăm cu părinții noștri și le asumăm calitățile. De exemplu, dacă am avut un părinte deosebit de evaziv sau interior, s-ar putea să ne simțim indisponibili pentru cei dragi sau să ne depărtăm de relații atunci când se apropie prea mult. Dacă am avea un părinte care s-a îngrijorat excesiv și s-a amestecat în noi, s-ar putea să ne trezim să simțim același lucru față de copiii noștri și să acționăm în moduri invazive sau suprasolicitante.

Reacționează - Partea opusă a aceleiași monede apare atunci când ne răzvrătim împotriva modului de a fi al părinților noștri. Încă o dată, este sănătos și înțelept să identificăm trăsăturile pe care nu le plac la primii noștri îngrijitori și să alegem să fim diferiți în aceste moduri. Cu toate acestea, uneori suntem atât de hotărâți să fim diferiți de familia noastră de origine încât ne compensăm în exces sau ne distorsionăm modul natural de a fi. De exemplu, dacă am urât modul în care părinții noștri nu se înțelegeau, este posibil să creștem, eliminând relațiile sau dragostea în general. S-ar putea să jurăm să nu devenim niciodată „prea serioși” cu cineva sau să avem încredere în nimeni la un nivel profund. Sau, dacă ne simțeam lipsiți când eram copii, putem încerca să compensam exagerând sau răsfățându-ne propriii copii. Putem proiecta asupra copiilor noștri că ei simt ca noi când eram tineri și, prin urmare, reacționăm la ei în moduri care nu sunt adaptate la dorințele și nevoile lor reale. În fiecare dintre aceste cazuri, încă vedem prezentul printr-un filtru al trecutului nostru și nu reușim să ne despărțim de istoria noastră. Nu ne permitem să realizăm pe deplin cine suntem cu adevărat și ce ne dorim cu adevărat.

Recreează - Un alt mod în care nu reușim să ieșim din umbra trecutului nostru este recreând medii și dinamici care sunt similare cu cele pe care le-am experimentat în copilărie. Acest model poate fi dificil de identificat. Cu toate acestea, s-ar putea să ne întâlnim cumva sau să ne căsătorim cu oameni care ne tratează în moduri similare cu felul în care am fost tratați când eram copii. De exemplu, dacă am crescut cu un părinte care ne-a făcut să ne simțim mici sau nesemnificativi, s-ar putea să ne simțim atrași de parteneri care sunt mai disprețuitori. Dacă am avea un părinte care s-a bucurat de noi, s-ar putea să ne simțim atrași doar de oamenii care ne construiesc sau ne oferă toată atenția lor.

Un alt mod în care recreăm dinamica trecută este prin distorsionarea figurilor din viața noastră și proiectarea trăsăturilor sau reacțiilor asupra lor care provin din istoria noastră. De exemplu, dacă am avut o persoană de neîncredere, nesigură sau care respinge la începutul vieții noastre, este posibil să simțim constant că suntem înșelați ca adulți. Putem presupune că partenerul nostru se retrage sau ne înșală, chiar și atunci când nu există semne reale că acesta este cazul.

În cele din urmă, putem chiar să provocăm inconștient oameni din viața noastră să reacționeze la noi în moduri care ne sunt familiare, chiar dacă au fost dureroase. De exemplu, dacă am fost văzuți ca bebeluși sau incompetenți când eram copii, s-ar putea să ne acționăm mai neajutorați sau mai nevoiași cu partenerul nostru. Dacă am avea un părinte care și-a pierdut cumpătul, putem încerca să provocăm aceeași reacție din partea oamenilor cărora le suntem cei mai apropiați în viața noastră de adult, insultându-i sau încercând să le apăsăm.

Toate aceste modele de comportament pot duce la rezultate neplăcute, chiar devastatoare, dar ne ajută și să menținem moduri obișnuite, vechi, adesea negative, de a ne simți despre noi înșine. Chiar dacă suntem la sute de mile și la mulți ani distanță de mediul copilăriei, aceste tipare ne permit să rămânem în aceste medii familiare la nivel psihologic și emoțional. Această lipsă de diferențiere ne poate face să ne simțim legați de primitorii noștri îngrijitori în moduri care ne limitează. Această iluzie a conexiunii s-ar fi putut simți ca o adaptare care salvează vieți când eram mici și aveam nevoie de acești oameni pentru supraviețuirea noastră, dar, ca adulți, aceste tipare nu mai sunt adaptative și ne rănesc în capacitatea noastră de a deveni ceea ce ne dorim să fim.

În măsura în care nu recunoaștem și nu ne separăm de aceste adaptări distructive, nu reușim să ne trăim propriile vieți.