„Dacă un copac cade într-o pădure și nu este nimeni prin preajmă să-l audă, scoate un sunet?”

Această întrebare veche a determinat pe mulți să se gândească la răspuns în termeni științifici, precum și filozofici. Din punct de vedere științific, un copac în cădere ar provoca vibrații, dar fără o ureche care să o perceapă, nu există percepție (sau conștientizare) a sunetului. În plus, dacă cade, ce înseamnă? Se taie copacul? Bolnav? Faceți loc unei noi creșteri? Folosit pentru adăpost? Aceste întrebări îmi vin în minte când aud unii copii din biroul meu descriindu-și viața ca pe o serie de evenimente faptice, fără a ține cont de felul în care aceste evenimente i-au făcut să se simtă de fapt. Ca psiholog clinician, acest lucru ridică multe întrebări/îngrijorări cu privire la modul în care copiii trăiesc evenimentele din viața lor. Sunt copiii conștienți de cum îi fac să se simtă aceste experiențe? Ce înseamnă, dacă există, aceste evenimente pentru ei? Sau totul se reduce pur și simplu la date obiective?

Acest lucru duce la întrebări despre diferitele forme de intrare. Auzul, văzul, mirosul, gustul și atingerea sunt simțurile care ne vin rapid în minte, deoarece ne ajută să luăm informații atunci când ne angajăm cu lumea exterioară (exterocepție). Există și simțuri care ne ajută să ne acordăm cu lumea internă (interocepție). Aceste simțuri includ vestibulare (cunoașterea poziției, mișcării, orientarea în spațiu), propriocepția (informații despre mușchi, articulații și presiune) și informații din organele interne (foame, sete etc.). Fluxurile interoceptive și exteroceptive de informații se unesc apoi cu fluxurile de informații emoționale, sociale și cognitive, care conduc la conștientizarea subiectivă a unei stări de sentiment și a sentimentului de sine.

În general, sistemul nervos este sculptat de experiență. După cum a descris Hebb, „neuronii care se declanșează împreună se conectează”. Această plasticitate este cea care permite unui sugar, pe măsură ce crește, să învețe fără probleme cultura părinților săi. Neuronii care se declanșează împreună încorporează senzații cu alte dimensiuni ale unei experiențe, chiar dacă sunt în afara conștientizării. Prin urmare, se realizează o legătură inextricabilă între amintirile trecutului, interpretările prezentului și așteptările viitorului, pe măsură ce gândurile și sentimentele se împletesc cu aportul senzorial.

Exemple în acest sens sunt comune. În domeniul auditiv, muzica din filmul „Fălci” este adesea folosită pentru a semnala trepidarea sau prudența. De fapt, însăși natura unui film sau a unei emisiuni TV își pierde mult din impactul în absența muzicii care să amplifice experiența. În domeniul vizual, folosim roșu într-un semafor pentru a semnifica oprirea, Codul roșu pentru a semnifica o urgență medicală într-un spital, iar Sistemul de consiliere pentru securitate internă folosește roșu pentru riscul sever de atacuri teroriste. În timp ce aceste exemple provoacă un răspuns similar în rândul indivizilor, unii stimuli senzoriali pot determina indivizii să reacționeze diferit în funcție de experiențele lor anterioare. De exemplu, imaginea unui clovn îi poate face pe unii oameni să zâmbească, deoarece li se pare plin de umor, în timp ce alții se retrag pentru că li se pare înfiorător. Atingerea de asemenea variază între indivizi. Unii nu observă o etichetă în spatele unei cămăși sau cusătura dintr-un șosetă, în timp ce alții sunt foarte conștienți și consideră că este intolerabil.

Având în vedere complexitatea relației dintre simțire și experiență, devine mai clar de ce există atât de multă variație în modul în care același set de circumstanțe poate avea semnificații larg divergente între indivizi. Deci, cum încep copiii noștri să învețe despre ei înșiși și ce este semnificativ pentru ei? Există o mare diferență între a cunoaște (ca în raportarea datelor, evenimentelor etc.) și a fi cunoscut (de sine sau de către alții) care include capacitatea de a observa sentimente, percepții și de a construi semnificații. Copiii își construiesc sentimentele interne de vinovăție, mândrie, încredere, respect de sine, integritate și curaj pe măsură ce fac alegeri bune și rele și din modul în care dau semnificație contribuțiilor din lumea exterioară. În timp ce bebelușii au nevoie de mulțumiri imediate pentru a învăța să se calmeze și să se organizeze, în copilărie, ei trebuie să învețe despre cauză și efect, consecințele acțiunilor lor și cum să fie într-o relație de da și de primit. Este modul în care înțeleg aceste experiențe care pune în mișcare formarea unui sentiment de sine și modul de funcționare în lume. Aceste sentimente devin apoi ghiduri neprețuite despre cum să trăiești viața.

În timp ce multe din viața copiilor necesită cunoașterea – cum să reușiți la școală, să vă amintiți să vă aduceți jacheta acasă de la școală și să-i faceți pe părinți să vă lase să vă jucați pe computer – unde este locul pentru a dezvolta un simț al sensului și a înțelegerii de sine? Mulți copii pe care îi văd nu știu cum să răspundă la întrebarea „Cum te face să te simți?” Mă face să mă întreb dacă volumul la ascultarea lor este redus. Dacă da, de ce s-a întâmplat asta? Este prea dureros pentru că experiența a fost întâmpinată cu respingere, critici și rușine? Fără capacitatea de a extrage sensul și conștientizarea de sine dintr-o experiență, cineva poate fi vulnerabil la a fi lovit de vânturile așteptării într-o stare fără cârmă. Chiar și în prezența rezultatelor academice sau a câștigului la un joc (măsuri externe în multe cazuri), cum se cântărește deciziile cu privire la relații, cum se eliberează judecăți și cum se poate da seama ce ar putea fi împlinitor personal? Cum sunt interpretate stările de suferință, cum ar fi frustrarea, dezamăgirea, rănirea sau furia? În absența capacității de a lua în considerare răspunsul intern al cuiva, un copil este predispus să blameze și să tragă concluzia că lumea exterioară este responsabilă pentru toate experiențele sale interne.

În calitate de părinți, trebuie să ne ajutăm copiii să treacă dincolo de simpla raportare a evenimentelor, să recunoască ceea ce simt despre ele și să învețe ce înseamnă aceste sentimente. Când sunt mici, ne ajutăm copiii să învețe ce înseamnă semnalele lor corporale, dacă ți-e frig înseamnă că trebuie să-ți pui o haină, dacă ți-e foame înseamnă că trebuie să mănânci și dacă ești obosit înseamnă că trebuie să du-te la culcare. Pe măsură ce copiii noștri cresc, trebuie să-i ajutăm să învețe despre contribuții și experiențe emoționale mai provocatoare și complexe, pe măsură ce lumea lor academică și socială se extind și cerințele cresc. Primii ani de școlarizare necesită învățare din memorie, introducere și ieșire în termeni de informații specifice (ortografie cuvinte, fapte matematice, decodare cuvinte etc.)  Deși acest lucru este fundamental pentru viitoarea funcționare academică, cum încep copiii noștri să învețe despre ei înșiși? Este important să-i ajutați să ia în considerare ceea ce este încorporat în situațiile cu care se confruntă, inclusiv inputul senzorial, gândurile, sentimentele și amintirile care se declanșează. În loc să ne concentrăm asupra rezultatelor sau produselor depunerii temelor sau obținerea unui „A” la un test, în calitate de părinți ar trebui să ne concentrăm asupra procesului de a ne ajuta copiii să crească. Cum îndeplinește copilul meu provocarea? Dacă se luptă, ce aspect este dificil? Se descurcă mai bine cu mine lângă ea? Acest tip de curiozitate a părintelui îl face pe copil să se simtă demn/apreciat/important pentru părintele său. Pe de altă parte, dacă părintele este supărat, performanța academică este legată de furia părintească, dezamăgirea și posibila valoare scăzută de sine a copilului. Sentimentele pot deveni prea dureroase și, prin urmare, pot fi evitate, reducând la tăcere un aspect critic al conștientizării de sine.

Părinții și îngrijitorii sunt cei care au oportunitatea și obligația de a ajuta un copil să învețe să asocieze contribuția cu sentimentul de cunoscut, iubit și apreciat. Ca figuri cheie în viața copilului, părinții și îngrijitorii împărtășesc un sens cu copilul despre experiențele sale, chiar și atunci când acestea sunt inconfortabile sau dureroase, și îl pot ajuta să-și construiască un sentiment pozitiv de sine și un sentiment de bunătate în lume. Acest lucru poate pune puternic bazele modului în care copilul va naviga prin viața lui și va da sens din experiențele sale trecute în viitor. Deci, dacă un copac cade în pădure, înseamnă că copacul este deteriorat, slab și bolnav sau este recoltat pentru ca puterea și frumusețea sa să fie încorporate în ceva care va fi prețuit? Noi, în calitate de părinți și îngrijitori, avem responsabilitatea de a ne ajuta copiii nu numai să recunoască vibrațiile pe care le generează viața, ci și să traducem acea intrare în sens în interiorul copilului, care informează și ghidează creșterea lui viitoare.