„Ce mă împiedică să simt?”

Cum ar putea ceva atât de natural ca să ne simțim emoțiile să fie atât de dificil? Există o explicație foarte logică a motivului pentru care avem probleme în a ne accesa sentimentele și, în schimb, ne găsim tăiați și detașați. Mulți dintre noi suntem apărați împotriva sentimentului și pentru a înțelege de ce, trebuie să ne întoarcem la momentul în care ne-am dezvoltat prima dată apărarea.

Când eram copii, eram prea mici și vulnerabili pentru a face față eficient mediului nostru. Eram cu adevărat neputincioși și dependenți de ceilalți pentru a avea grijă de noi și a ne satisface nevoile. Din păcate, oricât de iubitori și grijulii sunt adulții din viața unui copil, ei nu sunt capabili să anticipeze sau să satisfacă toate nevoile copilului. Chiar și cel mai bine intenționat părinte nu poate să nu se abțină în acest fel. Aceste momente de insensibilitate emoțională inadvertentă și privare sunt intens dureroase și frustrante pentru sugar și copil mic. Sugarii nu au de unde să știe că disconfortul lor este temporar, deoarece nu au încă o concepție despre timp; își experimentează durerea ca fiind copleșitoare și nesfârșită.

În aceste momente, singura modalitate prin care ne putem descurca era să ne tăiem cumva de aceste sentimente oribile. Am găsit modalități de a ne mângâia ca un substitut pentru ceea ce nu primim. Orice am făcut – indiferent dacă ne-am liniștit supt degetul mare sau alte obiceiuri auto-liniștitoare, sau am dispărut într-o lume a fanteziei – am fost imediat ușurați. Durerea a fost s-a diminuat și am fost mai capabili să ne continuăm viața. Această adaptare ne-a salvat. Care a fost alternativa? Durerea era prea intensă pentru noi, când eram copii mici, și am făcut ceea ce trebuia să facem. Pentru a supraviețui, ne-am descurcat inteligent: am dezvoltat apărarea. Această adaptare originală a pus bazele stilurilor individuale de a ne apăra pe care le-am dezvoltat fiecare pe măsură ce am îmbătrânit.

Așa că am crescut. Și pe parcurs – ori de câte ori ne temeam că vom întâmpina orice durere sau nefericire – am apelat la aceleași apărări care ne-au servit atât de bine ca copii mici. Dar acum suntem adulți – nu copii. Suntem nu mai depindem de ceilalți pentru a supraviețui. Chiar dacă nu mai suntem victime neputincioase în lumea în care trăim, încă trăim ca și cum am fi. Ne agățăm cu disperare de apărarea copilăriei, crezând că încă trebuie să fim protejați de un lume care ne poate copleși. Nu suntem conștienți că acele tipuri de amenințări nu mai există, nu în lumea adulților.

Este util să examinezi modul în care adaptările tale defensive inițiale îți afectează viața de astăzi. Îți amintești cum te-ai îndepărtat de durere și frustrare când erai mic? Care au fost comportamentele sau obiceiurile care te-au liniștit în copilărie? Ți-ai sut degetul? Ți-ai frecat o pătură preferată? Ți-ai distras atenția luând o ceartă cu un alt copil? Ți-ai ținut companie vorbind cu un prieten imaginar? Ai dispărut într-o lume a fanteziei și a imaginației? Te-ai retras și a refuzat să iei ceva de la altcineva?

Acum gândește-te la tine astăzi. În mod obișnuit, cei dintre noi care ne-am liniștit – supt degetul mare, frecând o pătură preferată, răsucindu-ne părul – acum ne confruntăm cu dependența de alimente, droguri sau alcool. Aceia dintre noi care ne-am calmat cu comportamente de legănat sau alte comportamente repetitive, acum ne trezim restricționați de vieți de rutine și compulsivitate. Aceia dintre noi care ne-am retras inițial în fantezie, acum ne aflăm pierduți în visarea succesului în loc să urmăm obiective reale. Și aceia dintre noi care am jurat că nu au nevoie niciodată de nimic de la nimeni, acum ne trezim să ducem vieți izolate, tăgăduite de sine și singuratice.

Este ironic că tocmai apărările care ne-au salvat din punct de vedere emoțional cu atâta timp în urmă acum ne jefuiesc viața astăzi. Ceea ce a servit inițial ca o adaptare rezonabilă la o situație insuportabilă a devenit agentul nostru de întemnițare. Așa că aici stăm – învăluiți în armura de apărare a copilăriei noastre – fără să ne dăm seama că este sigur să aruncăm armura. Neștiind că suntem într-adevăr liberi să ne mișcăm liberi.

Liber să simți. Liberi să fim noi înșine. Liber să ne experimentăm viețile.