Cu toții am experimentat acele schimbări majore în perspectiva noastră care ne trage starea de spirit în direcții noi. Într-un minut, suntem într-un groove la birou, credem în noi înșine și încântați de rezultatul a ceea ce lucrăm. În minutul următor suntem plini de îndoială, nesiguri și gata să aruncăm orice ne-am gândit direct la coș.

Aceste schimbări ciudate, adesea abrupte, de perspectivă pot influența orice domeniu al vieții noastre. În relațiile noastre, gânduri precum „Mă simt atât de bine când ne aflăm” se pot transforma rapid în „Ceva este în neregulă”. Asta nu se duce nicăieri. Într-o singură oră, percepția noastră de sine se poate schimba de la „Îmi place cum arăt astăzi” la „Arăți atât de urât/ bătrân/ gras/ obosit etc.”. Aceste schimbări ne pot lua cu asalt și, totuși, suntem prea dispuși să credem orice punct de vedere apare la un moment dat.

Întrebarea este ce ne face să oscilăm între două perspective atât de dramatic distincte? În ce avem încredere și cum putem cultiva o atitudine mai bună și mai „de partea noastră”?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să vedem de ce noi, ca oameni, suntem atât de divizați. Cu mulți ani în urmă, tatăl meu, psiholog și autor Robert Firestone, a dezvoltat „Diviziunea minții”, pentru a explica cum fiecare dintre noi este împărțit între „sinele nostru real” și „anti-sinele nostru”. Temperamentul pe care l-am venit pe lume afectează ambele părți ale acestei diviziuni, dar experiența noastră timpurie și adaptările pe care le-am făcut la ele contribuie foarte mult la natura și gradul acestei diviziuni în personalitatea noastră. Pe de o parte, suntem optimiști, realiști în ceea ce privește abilitățile noastre, afirmăm viața și ne direcționăm spre obiective. Această latură a noastră („eul nostru real”) crede că suntem demni de dragoste, încredere, responsabilitate și experiențe bune. Este creat din experiențele și atitudinile pozitive de la începutul vieții, și anume dragostea și îngrijirea pe care le-am primit de la un părinte sau de la alți adulți grijulii, sprijinul pe care l-am primit pentru eforturile noastre, securitatea pe care am simțit-o, rezistența pe care am fost ajutați să o construim etc.

Cu toate acestea, pe de altă parte, avem un anti-sine vicios, o latură a noastră care este autocritică, care se leagă de sine, furiș, suspicios și chiar autodistructiv. Limbajul acestui inamic intern este denumit „vocea interioară critică”. Această „voce” este ca un comentariu curent în capul nostru care critică, aruncă îndoieli și adesea ne face să ne simțim anxioși, deprimați sau nesiguri cu privire la orice se întâmplă în viața noastră. Așa cum eul nostru real se naște din experiențele pozitive, anti-sinele nostru este modelat de experiențele negative de la începutul vieții, și anume felurile vătămătoare în care am fost văzuți sau tratați în familia noastră, respingeri, neglijare, acordare greșită sau chiar abuz.

Aceste experiențe timpurii distructive ne ajută să ne modelăm criticul interior și să colorăm felul în care vedem lumea. Un părinte critic poate arunca o umbră de îndoială asupra abilităților noastre de-a lungul vieții noastre. Un îngrijitor nesigur ne poate face să avem mai puțină încredere în ceilalți. Este un efort demn de a privi înapoi și de a explora modul în care suprapunerile negative ale copilăriei noastre modelează perspectiva noastră actuală și influențează negativ diferite aspecte ale vieții noastre. Cu toate acestea, următorul pas este să separăm punctul nostru de vedere real de aceste atitudini distructive și să ne întărim sinele real.

Deci, cum facem asta? În primul rând, trebuie să îmbrățișăm ideea că modul în care ne vedem pe noi înșine și lumea din jurul nostru este alcătuit din aceste două entități. Putem încerca să observăm când starea de spirit sau perspectiva noastră se schimbă brusc în rău. Putem observa că reacționăm într-un mod emoțional intens la circumstanțe care nu se potrivesc cu reacția noastră super-dimensionată. În aceste momente, putem pur și simplu să recunoaștem că un filtru negativ a colorat modul în care vedem lucrurile și să ne întrebăm dacă acesta reprezintă punctul nostru de vedere adevărat.

Este important să ne dăm seama că aceste reacții „de întoarcere” sunt înrădăcinate în trecutul nostru. Indiferent de motiv, un eveniment contemporan a declanșat sentimente vechi și, la rândul său, probabil că vedem lucrurile prin lentila eului nostru copil. În calitate de copii mici, suntem capabili să vedem lucrurile doar din propria noastră perspectivă și, prin urmare, să vedem lucrurile care se întâmplă ca fiind cauzate de noi. Starile și comportamentul adulților din jurul nostru au un impact puternic asupra noastră, pentru că suntem atât de vulnerabili. De asemenea, absorbim și interiorizăm multe dintre atitudinile negative la care suntem expuși.

Perceperea vieții noastre de adult prin prisma acestui copil este întotdeauna o distorsiune, pentru că nu mai suntem copii. Ca adulți, putem avea perspectiva că nu tot ce se întâmplă este vina noastră, că nu mai suntem la cheremul altora și că multe dintre atitudinile negative îndreptate față de noi au fost distorsionate sau de-a dreptul false. Cu toate acestea, atunci când situațiile actuale amintesc de trecutul nostru, le putem percepe prin acest filtru.

Acest lucru ne poate determina să interpretăm greșit sau să atribuim un sens în moduri inexacte. De exemplu, putem crede că partenerului nostru nu îi pasă de noi, pentru că ea nu ne-a sunat imediat. Ne putem simți victimizați de un coleg, pentru că nu ne-a recunoscut la o întâlnire. S-ar putea să ne simțim exagerat de stânjeniți atunci când numim pe cineva cu un nume greșit sau luăm accidental o comandă de cafea greșită de la tejghea.

Există tot felul de moduri în care ne putem distorsiona pe noi înșine și pe ceilalți pentru a se potrivi într-o perspectivă veche, negativă, motiv pentru care trebuie să ne familiarizăm cu modul în care funcționează anti-sinele nostru și să observăm când este luat la volan. Odată ce o facem, putem face față acestor atitudini dure cu autocompasiune. Putem avea compasiune pentru felurile critice în care ne vedem pe noi înșine, presiunea pe care o punem asupra noastră și chiar sentimentele neplăcute care sunt stârnite de reacțiile noastre negative.

Dacă suntem supărați, putem lua o pauză, evitând ruminația și permițându-ne să ne calmăm. Făcând o plimbare, numărând înapoi de la 10 sau chiar respirația adâncă de mai multe ori poate ajuta cu adevărat în momentele aprinse. Ne putem permite să simțim orice emoții stârnite, fie că este vorba de furie, frică sau rușine, dar totuși alegem cum acționăm pe baza sinelui nostru real și a principiilor noastre. După cum spune Dr. Pat Love, „Simțiți sentimentele, dar faceți ceea ce trebuie”.

Odată ce suntem într-o stare mai calmă, putem încerca să întâlnim orice „voci interioare critice” sau gânduri negative răutăcioase pe care ni le spunem nouă înșine cu un punct de vedere mai bun și mai realist. Pe măsură ce facem acest lucru, ar trebui să ne amintim că suntem oameni și că nu orice gând sau sentiment pe care îl trăim într-un moment trebuie acceptat ca adevăr. Atunci când suntem capabili să fim deschiși la posibilitatea ca percepțiile noastre să ne inducă în eroare, ne putem schimba ușor perspectiva și putem începe să vedem lumea prin ochi proaspeți, mai onești și mai compasivi. Indiferent de circumstanța cu care ne confruntăm, capacitatea de a cultiva această atitudine ne poate ajuta să ne conectăm la sinele nostru real și să rămânem de partea noastră.