O Perspectivă Personală.

Am o viață separată de oricine cunosc. Nu vreau să spun că am o viață secretă; cei mai apropiați de mine mă cunosc destul de detaliat. Uneori, mi se spune, prea multe detalii. Adică viața mea, Ale mele viata, exista separat si separat. Așa cum este cu fiecare dintre noi.

Cu înclinația mea pentru a estompa diferențele pentru a evita distincția, pentru a mă îmbina pentru a salva disconfortul, Am uitat asta realitate din cand in cand. Ocazional, de la un deceniu la altul. Dar, în timp ce îmi amintesc, permiteți-mi să spun, sunt la fel de potențial rezistent și la fel de capabil de bucurie ca și în momentul în care m-am născut iar cordonul a fost tăiat. Experiența mea, acum informată de ani de relații, alegeri și circumstanțe, este încă numai a mea, indiferent cu cine o împărtășesc, indiferent de intimitate.

A mea.

De la primele mele încercări de a jucând racela pe blatul elementului Fern Greenwood, le-am insistat prietenilor mei fii fără reproș, joacă întotdeauna corect, nu înșuruba niciodată replicile, au întotdeauna răspunsurile corecte, cunoaște-mă mai bine decât mă cunosc eu însumi (o acuzație pe care m-am trezit aruncând de nenumărate ori: „Crezi că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu însumi!?!’, lăsând o urmă de potențiali tovarăși care pulverizau și nedumerit...) și de-a lungul anilor m-am îndrăgostit și am ajuns să iubesc oameni remarcabili. Oameni remarcabili, falibili. Oameni pe care îi admir mai mult și uneori nu. Și în dorința mea neglijentă de a se amesteca, am insistat încă să mă uit la ei să conducă întotdeauna în direcția corectă, să conducă întotdeauna prin exemplul corect, să conducă întotdeauna.

Este o povară pe care nimeni nu ar trebui să o asume. Ea reflectă o povară pe care o pun asupra mea: o toleranță scăzută pentru orice, în afară de cel mai rigid standard a ceea ce constituie comportamentul și gândirea bazată pe principii. O toleranță scăzută pentru limitare, pentru incertitudine, pentru a greși uneori. O toleranță scăzută față de deciziile bazate pe frică, aparent rezonabilă la momentul respectiv și ridicol în retrospectivă. Încercări umane dezordonate la viață.

Când îmi amintesc de separarea mea binecuvântată, dintr-o dată am opțiuni. Sunt vulnerabil. Mă simt mai ușor în imperfecțiunea mea. Sunt tandru față de imperfecțiunile celor dragi. Sunt blând față de sumbrătatea unor realități. Unele dintre deciziile pe care le-am luat sunt opusul a ceea ce mi-aș fi dorit acum să fi fost. Unele sunt de nerăscumpărat. Unele dureri provocate de mine altora nu pot fi anulate și chiar așa este. Acesta este un adevăr dur al vieții mele. Dar, în același timp, este adevărat că am împărtășit bunătăți, prietenii și dragoste. Și am experimentat frumusețea; frumusețea fizică, emoțională și spirituală.

Când îmi „amintesc ce înseamnă să fii eu”, așa cum spune Joan Didion Centrul nu va ține , atunci, oricât de nesigur sau neacostat mă simt, mai știu un lucru: oriunde mă aflu, acolo sunt. Locuind corpul meu și simțurile mele. Nu caut să fiu condus, pentru că nu mă simt pierdut. Când îmi aduc aminte de natura mea suverană, sunt conștient de emoțiile mele, în timp ce ele curg și mă străbat sau se odihnesc pentru un moment uluitor; conștient de perspectiva mea asupra lumii cu care mă confrunt, în loc să-mi fac griji pentru chipul pe care îl prezint lumii; conștientă de fizicul meu, de picioarele mele ciudate care mi se desfășoară la capătul picioarelor, scalpul meu terminându-se la răsăritul părului cărunt. Îmi amintesc ce înseamnă să existe în cumulul meu de experiențe, cunoștințele mele stabilite, lucrurile care contează pentru mine, lucrurile după care tânjesc.

Aceasta este o ușurare și o eliberare; orice savurez sau înduram, sunt viu și tot trupul meu știe asta. A viata, singulara si intreaga. Neterminat. Separați de oricine. A mea.