Pentru mine, dacă există un cuvânt care încapsulează anul trecut, acel cuvânt este durere. Nici unul dintre noi nu a fost scutit de durerea cuiva pe care i-am pierdut, de cei dragi pe care i-am ratat, de părți din noi înșine care au fost lăsate la ochi sau de repere pe care nu le-am putea împărtăși. Niciodată în istorie durerea nu a fost atât de universală și totuși, durerea este una dintre cele mai intime emoții pe care le poți experimenta. Ne lovește pe fiecare dintre noi în momente diferite în moduri diferite. Nu există o singură modalitate de a o experimenta și cu siguranță de a nu „trece peste”.

În fața atâtor pierderi și a unei astfel de dureri în masă, uneori îmi fac griji că trecem cu vederea natura profund personală a ceea ce indivizilor li se cere să reziste. Mă întreb cum tu, stând acolo citind asta, faci față propriei tale dureri. Mă întreb dacă îți oferi compasiunea, bunătatea și grija pe care i-ai arăta altei persoane. Mă întreb cât de mult este pus pe marginea drumului în lupta de a fi puternic și de a trece peste fiecare zi.

Pentru a face față în epoca Covid-19, mulți dintre noi au fost nevoiți să adune un fel de rezistență zilnică pe care nu l-am crezut niciodată posibil. S-au schimbat atât de multe în viețile noastre, iar felul în care ne întristăm nu face excepție. Milioane de rămas-bun au fost spuse prin Zoom. Instrucțiunile de siguranță au limitat capacitatea noastră de a organiza veghe și înmormântări în persoană. Pierderea pe cineva nu este niciodată ușoară, dar adăugarea acestor lacune în procesul nostru de doliu ne poate face să ne simțim și mai pierduți și nerezolvați.

Durerea este deja o emoție stâncoasă care vine în valuri, așa că cum răspundem la circumstanțe care o fac cu atât mai neconexă și mai suprarealistă? Deși nu cred că există o modalitate singulară sau „corectă” de a procesa durerea, cred că există trei lucruri pe care ar trebui să le extindem cu forță asupra noastră și unii altora în acest moment. Acestea sunt răbdarea, acceptarea și compasiunea.

Durerea nu este ceva care lovește puternic, apoi se diminuează într-o linie netedă, descendentă, care merge paralel cu timpul. Vine și pleacă în momente neașteptate. Crește și scade cu tot felul de declanșatoare, unele sumbre și altele vesele. Din această cauză, răbdarea noastră față de noi înșine și unul față de celălalt este esențială pentru vindecare.

Acest lucru poate fi valabil mai ales în timpul acestei pandemii, deoarece ritualurile noastre în jurul durerii sunt întrerupte. Reacția noastră inițială la o pierdere poate fi șoc. Poate fi chiar amorțeală. Durerea noastră ne poate lăsa să ne simțim nemișcați și sumbru, sau poate fi copleșitoare sau intolerabilă. Trebuie să întâlnim orice simțim cu răbdare. Lăsându-ne să ne simțim pe deplin emoțiile, oferă fiecărui val timpul de care are nevoie pentru a se ridica și a coborî. Făcând acest lucru, ne onorăm sentimentele față de persoană și suntem amabili cu noi înșine.

A accepta aceste sentimente fără a judeca este una dintre cele mai mari oferte pe care le avem pentru a ne face față durerii. Aceasta include emoții pe care le putem considera „inacceptabile”, cum ar fi furia sau resentimentele. Când pierdem o persoană, nu există un fel în care ar trebui să simțim. Emoțiile noastre pot fi dezordonate și peste tot, și asta este în regulă.

Dacă ne este greu să găsim un sentiment de calm sau pace, este atât de important să ne deschidem, fie că este vorba de un terapeut, un consilier de durere sau un prieten de încredere, care se pricepe la ascultare. Este complet acceptabil să fim nefiltrați, să spunem povești, bune și rele, și să ne creăm propriul mod de a face sens amintirilor noastre. Ar trebui să ne acordăm timpul necesar pentru a căuta modalități creative de a procesa durerea și de a ne onora sentimentele care ne lipsesc. Este ușor să-i vedem pe toți ceilalți ca „mergând mai departe” și să punem această presiune asupra noastră, dar adevărul este că toți ne mișcăm pe propria noastră cronologie, iar vindecarea ia o formă diferită pentru noi toți.

În cele din urmă, trebuie să fim feroce cu autocompasiunea noastră. Mulți dintre noi se confruntă cu efecte secundare ale pierderii la care nu ne așteptăm neapărat. Aceasta include o voce interioară crudă și critică care se întoarce împotriva noastră. Această „voce” ne poate stârni vinovăția cu gânduri ca și cum ar fi trebuit să facem mai mult pentru persoana pe care am pierdut-o, am petrecut mai mult timp cu ea sau chiar că ar trebui să ne simțim vinovați că suntem cei care supraviețuim.

Această voce ne poate alimenta și gândurile că felul în care suferim este cumva greșit. Ne poate spune că ne simțim „prea mult”, că suntem slabi și ar trebui să ne întărim. Sau ne poate acuza că nu ne simțim suficient, întrebându-ne „Ce e în neregulă cu tine? Nu ești atât de trist pe cât ar trebui să fii.

Realitatea este că majoritatea toată lumea are gânduri de autoatac după o pierdere. Criticul lor interior întoarce mare parte din durerea lor împotriva lor. Deoarece poate fi ascuns, trebuie să fim vigilenți în eforturile noastre de a rezista acestui dușman intern și de a ne întâlni cu autocompasiune consecventă. Trebuie să ne reamintim că nu este nimic în neregulă cu noi. Nu ar trebui să ne simțim în niciun caz moment în moment. Este în regulă să râzi, să zâmbești, să țipi sau să plângi, pentru că toate acestea fac parte din a fi uman.

Și acesta este un mod în care a fi uman ne oferă un pic de speranță. Da, durerea noastră este personală și unică pentru noi. Nu poate fi spălat de valurile de tristețe pe care altcineva le trăiește, dar faptul că alții trec prin același lucru ne poate ajuta să ne conectăm și mai mult la sentimentul umanității, rezistenței și compasiunii noastre comune. Durerea face parte din condiția umană și toți avem capacitatea de a ne vindeca și de a face față. Acest lucru nu înseamnă că vom uita sau vom trece peste ceva, dar putem începe să dăm sens experienței noastre și să găsim modalități de a merge mai departe.

„Distea profundă uneori este aproape ca o locație specifică, o coordonată pe o hartă a timpului”, a scris Elizabeth Gilbert. „Când stai în acea pădure a durerii, nu-ți poți imagina că ți-ai putea găsi vreodată drumul către un loc mai bun. Dar dacă cineva vă poate asigura că ei înșiși au stat în același loc și că acum a trecut mai departe, uneori acest lucru va aduce speranță. Pe măsură ce ne găsim calea, ne putem aminti că sunt mulți oameni pe propriile lor căi simultan, care se întind lângă noi. Răbdarea, acceptarea și compasiunea pe care ni le arătăm contează și creează spațiu pentru ca și alții să facă același lucru.